un bucur, doi bucuri

M-a marcat acum mulți ani o fază pe care am pățit-o: eram într-o excursie de o zi, parte dintr-o vacanță, cu o gașcă de oameni necunoscuți. După mers prin pădure și un urcuș de vreo oră, m-a năpădit energia și am luat-o înainte spre destinația planificată, ajungând în cele din urmă, gâfâind, în cel mai minunat loc de pe Pământ pe care îl văzusem până atunci. Mi s-a tăiat răsuflarea, inima a început să îmi bată puternic, gura s-a deschis până la urechi, nivelul de energie a crescut și mai tare, m-au trecut furnicături, iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă întorc spre gașcă și să le zic să vină repede-repede să se bucure și ei alături de mine. Nu am putut să stau și să mă bucur. Am crezut atunci că despre asta este fericirea, că nu e completă dacă nu ai cu cine să o împarți. A fost un moment în care, pe de-o parte, mi-era ciudă de reacția mea, iar, pe de altă parte, mi se părea că am găsit secretul fericirii.
Între timp, am mai crescut, am mai văzut locuri, mi s-au mai întâmplat lucruri minunate, am găsit cu cine să-mi împart fericirea, dar am realizat că unele trăiri sunt totuși doar pentru noi și doar ale noastre.
Doar pentru mine înseamnă că o pereche de cercei care mă bucură pe mine nu îl bucură și pe el.
Doar ale mele înseamnă că am învățat să mă bucur și singură. Am stat doar eu cu mine și cu căștile în urechi, la Machu Picchu, două ore și m-am bucurat. Atât. În mine.

Totodată am o nevoie evidentă de a împărtăși cu cei din jur – de a primi (înțelege) emoțiile celor de lângă mine și de a le da (explica) emoțiile mele. Iar nevoia asta a dus la niște unități de măsură 🙂
Avem așa:
un bucur, doi bucuri = unitate de măsură pentru bucurie. Ce trebuie știut despre bucuri:
1. Diferă de la individ la individ. Pentru mine, o pereche de cercei drăguți, un lampion în Vama Veche, o prăjitură de la Vatra Ardealului = 1 bucur. O cafea pe Champs Elysees, în Casa Batlo sau cu vedere spre Positano = 10 bucuri. Finalul unui curs de parenting cu energie faină și oameni faini care vor face lucruri bune copiilor lor = 20 bucuri. Machu Picchu, priveliști cu munți, experiențe cu adrenalină = 60 bucuri.
2. Nu se cumulează ca la matematică. 20 de perechi de cercei nu sunt 20 de bucuri.
3. Nu se reportează. În cel mai bun caz îi simți câteva zile, dar nu îi poți depozita pentru zile negre.
4. Nu prea au constanță. O chestie care înseamnă 10 bucuri acum nu înseamnă neapărat 10 bucuri și mâine. De exemplu, când am văzut primul colibri, în junglă, am simțit 15 bucuri. Apoi am mai văzut mulți mulți colibri într-o grădină de colibri (da, există așa ceva) și am simțit vreo 10 bucuri. Când i-am văzut a treia oară, la o săptămână după grădina de colibri, am mai produs doar vreo 3 bucuri.

Mai există:
un cilen, doi cileni = unitate de măsură pentru cilău (chill out). Duminică, pufurile de la Expirat, soare, cafea = 10 cileni. Foișorul nostru, muzica noastră, lumânări, prieteni, vară = 17 cileni. Plajă, Brazilia, după 10 săptămâni de vacanță = cileni fără număr.
un dol, doi doli = unitate de măsură pentru durere. Nu cea oficială, cu definiție complicată, ci aceeași poveste ca celelalte unități de măsură dăiănești.
Pentru un prieten care nu a înțeles bucurii, am inventat tristanii, dar pe ăștia nu prea îi folosesc. Când îi am, îmi cam pierd simțul umorului. La fel și cu streșii.
Mai folosesc și o lovă, două love, căci povestea cu dragostea necondiționată e cam grea.

Deci e un fel de cea mai subiectivă chestie inventată vreodată 🙂
La ce ajută? La conștientizarea și etichetarea emoțiilor, stărilor, la aprinderea dorinței de a crea noi bucuri/cileni/love și la conversație: „Oaaaa! 10 bucuri. Tu?”, „20. Voiam să schiez în Anzi de vreo 15 ani” 🙂

Acum că știți, vă urez să dea bucurii, cilenii și lovele în voi!

Ieri am lansat cu copiii 200 de lampioane = 30 bucuri.