Vorba lui Dabija

E chiar mai grav decât credeam. Am căutat definiția empatiei în limba română. DEX-ul din ’98 zice:
EMPATÍE s. f. 1. (Fil.) Formă de intuire a realității prin identificare afectivă. 2. Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc. – Din fr. empathie, engl. empathy.
În limba engleză seamănă mai mult cu ce știu eu de la specialiști:
Empathy is the capacity to recognize emotions that are being experienced by another sentient or fictional being. One may need to have a certain amount of empathy before being able to experience accurate sympathy or compassion. Definiția întreagă este aici.
Nu prea seamănă.

Ei bine, cu riscul de a fi criticată de empatici, eu cred că poporul român este empatic cam cât seamănă definiția din DEX cu empatia. Știu și explicația: de unde să o fi învățat? Doar n-au fost părinții noștri prea empatici, iar dascălii cu atât mai puțin. E total lipsă de la taximetristul care fumează fără nicio jenă cu tine în mașină, la părintele care zice „Las’ că îți dau eu motive să plângi!” sau „Las’ că îți trece până te măriți!”. Exemple sunt cu miile, dar două dintre ele care mă irită foarte tare în ultima vreme au legătură cu vorba lui Dabija*.

1. De pe la 25-26 de ani, după o perioadă considerabilă de relație, a început lumea să pună Întrebarea. Care lume? Acei oameni care mă cunosc foarte puțin, acei oameni cu care povesteam despre fotbal și despre vreme, acei oameni cu care întrebările se rezumau la Ce mai faceți?, Pe unde ați mai umblat? Care Întrebare? Voi când? Adică voi când vă căsătoriți?
Habar n-am la ce răspunsuri se așteaptă oamenii ăștia, pentru că eu le văd posibile pe următoarele:
1.1. Nu m-a cerut încă. Oi fi eu de modă veche, dar aștept să mă ceară. Iar nesimțitu’ ăsta o tot amână. Nu știu nici eu ce e așa de greu să își asume relația asta. Aveți vreo idee de cum să îl fac să mă ceară odată?
1.2. Luna viitoare, dar pentru că nu sunteți niște persoane importante în viața mea, nu v-am invitat la cel mai important eveniment din viața noastră.
1.3. Nu știm. Suntem la vârsta la care avem dileme existențiale și încă ne descoperim. Mai trăim așa… în concubinaj.
1.4. Nu credem în căsătorie.
1.5. Vorba lui Dabija*.

2. Imediat ce ai trecut de etapa asta, aceiași oameni încep a pune Întrebarea numărul 2: Pe când bebe?
Răspunsurile pe care le văd eu:
2.1. Vrem să vedem cum ne schimbă căsătoria. Încă facem sex protejat.
2.2. Ne chinuim de ceva vreme, dar nu ne iese, iar tu tocmai mi-ai stricat seara reamintindu-mi.
2.3. Am pierdut o sarcină, încă mă refac.
2.4. Faptul că tu ai făcut un copil de curând nu înseamnă că trebuie să facem toți.
2.5. Vorba lui Dabija*.
Probabil după etapa asta urmează Întrebarea nr 3: pe când al doilea?

Am o deloc vagă bănuială că sunt destul de mulți cei care mă înțeleg. Văd că întrebările astea se poartă la toate sindrofiile. După răspunsuri, ai zice că nu sunt niște întrebări tocmai de bun simț, ai zice că punându-le, practic te bagi cu bocancii în viața omului, ai zice că nu ții cont absolut deloc de ceea ce simte cel întrebat, ci mai degrabă ai tu nevoie de niște subiecte tip Can-Can pe care să le discuți cu prietenii „apropiați”. Așa și e. Așa că luați-vă grija și mutați-o în altă parte, mai aproape de voi și mai departe de oamenii care oricum vă sunt departe. Hai să povestim în continuare despre vreme, vacanțe, fotbal și alte mii de subiecte până ajungem să ne apropiem atât de tare încât să simt eu nevoia să vă dau răspunsurile înainte să îmi puneți voi întrebările 😉

*Vorba lui Dabija: Ce te fute grija?!
Disclaimer: sunt o doamnă, nu vorbesc urât, nu folosesc astfel de cuvinte decât în cercurile restrânse :). Aici e un soi de licență poetică 🙂