Joaca de-a Dumnezeu

Despre cum am crescut printre betoane, dar am ajuns fascinată de viața la țară am scris aici.

Una dintre minunile preferate pe care le pot înfăptui acasă este grădina de legume. În 2011, m-am îndrăgostit de grădina lui Thomas Jefferson, de fapt de toată casa și viața lui de la Monticello.

Din 2012, în fiecare an, mi-am făcut și eu grădină. La săpat mi-am luat de fiecare dată ajutor, inclusiv la aranjat mormintele, adică înălțat straturile (nu a fost an în care să nu ne aberăm că în faza 1, grădina arată ca un cimitir).

Semănatul e taaaare simpatic. Ții în palmă niște semințe mici pe care le bagi în pământ ca mai apoi dânsele să se transforme în plante miraculoase care fac la rândul lor semințe. Cum să nu te simți creator? Cum să nu apreciezi viața în momente din-astea? Cum să nu fi recunoscător pentru ce ai și pentru ce poți să faci? Cum să nu simți că te joci de-a Dumnezeu?

Apoi, semințele prind viață, iar plăntuțele alea mici și fragile care apar în primele săptămâni, te pun din nou pe gânduri. Nu mai simți că ești Dumnezeu pentru că nu mai depinde așa mult de tine ce urmează să se întâmple. O ploaie cu gheață, o zi prea însorită sau o noapte prea friguroasă fac ca plăntuțele să dispară. Pentru totdeauna. De când am grădină de legume conștientizez altfel ce se întâmplă cu vremea și cum influențează viața în mod real. Groaza de a ieși cu umbrela în ploaie până la mașină nu se compară cu groaza că ți se mănează toate roșiile, mai ales dacă ele sunt sursa ta de hrană.

După ceva timp și niște plivit, florile se transformă în legume. Îmi vine să le păzesc să văd cum se întâmplă minunea. De câte ori mă duc în grădină și mai găsesc câte o legumiță, abia mă abțin să sar în sus de bucurie sau să aplaud. Am pățit și să aștept ceva mai mult ca florile mov să se transforme în castraveți (episodul întreg poate fi urmărit printre lacrimi de râs pe blogul Biancăi).

Nu, nu e așa simplu precum pare. Timp de trei culturi am suferit că nu mi-a ieșit o mare parte dintre plăntuțe, m-am întristat că mana rea mi-a distrus roșiile sau că anul trecut a nins în 1 octombrie peste ardei și peste roșii. Tehnic, totul a fost mai simplu odată ce am aflat despre permacultură (Mulțumesc, Teo, și mulțumesc, Asociația Română de Permacultură. Sunteți niște minunați).

Mai trece o perioadă, se mai consumă niște răbdare și urmează culesul. Priceless. Au alt gust și altă valoare. Tu le-ai făcut, tu le omori, că, de… te joci de-a Dumnezeu.

Vine toamna, cureți pământul, îl lași să se iubească cu zăpada, iar anul următor o iei de la capăt. Bucurie recurentă.