Leneșul care a devenit dependent de sport

Pe la 20 de ani mi-am propus să mă apuc de sport, adică să fac și eu ceva mișcare. M-am prins că ar fi bine pentru sănătatea mea, că m-ar ajuta să fac niște chestii adrenalinoase la care aș avea nevoie de condiție fizică, că aș arăta mai bine.
Trecusem pe la orele de educație fizică doar cât să predau scutirea medicală pentru care făceam fals și uz de fals. Nu mi-au plăcut probele ălea obligatorii pe care mă chinuiam groaznic să le trec, nu îmi plăcea să transpir, nu făceam sporturi de echipă (mai puțin unul dubios și nesuferit inventat de profu’ din liceu), nu îmi găseam nicio motivație să fac și eu niște sport.
De atunci, cam o dată la 3 ani merg de câteva ori la tenis și mă las (vorba vine, că doar nu mă apucasem). Iarna mai schiez după cum e zăpada și cheful de frig. M-am apucat, în schimb, de curling.

Și uite așa am împlinit frumoasa vârstă de 32 de ani fără să fi depus prea mult efort fizic. Prin aprilie mi-am zis că-i acum sau niciodată. Mi-am făcut abonament la sală, mi-am cumpărat echipament (singura pereche de pantofi de sport o aveam din ’96) și m-am dus să mă chinui. Am rememorat tentativele de alergat după care inevitabil mi se făcea rău, tentativele de aerobic la care eram oricum dar nu în ritm cu celelalte, m-am scârbit puțin la gândul corpului meu transpirat și puțin mai mult la celelalte corpuri transpirate din sală, am învins lenea pe care sigur am moștenit-o și m-am apucat de un oarecare sport. Îmi plăcea ideea reușitei de a merge regulat la sală, singura reușită de altfel, că în rest, sunt o retardată din punct de vedere motric. M-a ținut o lună. După o lună de pauză, am încercat din nou. De data asta cu un instructor personal. Ei bine, după trei luni, în care am avut și săptămâni cu 5 ședințe, sunt convinsă că de data asta nu mă mai las. Îmi place la nebunie. Săptămâna trecută, în vacanță fiind, mi se făcuse dor de sală. Mie! Am ajuns să predic leneșilor. Eu!

Îmi place că văd rezultate. Apreciez asta cu atât mai mult cu cât munca mea nu e tocmai măsurabilă. De la o săptămână la alta, pot mai mult și mai bine, mă simt tot mai puțin retardată, îmi apar șanțuri în jurul mușchilor.

Îmi place starea de după. Multă energie și fericire. Indiferent de starea de dinainte.

Știu că făcând asta îmi lungesc viața activă cu 10-15 ani. În toate călătoriile mele am admirat oamenii trecuți de 60 de ani care fac scufundări, merg pe munte, se dau cu bicicleta.

E fun! Nu mă plictisesc cum aș fi crezut. Există foarte multe tipuri de exerciții și foarte multe combinații pentru fiecare grupă de mușchi. În pauzele de 1-2 minute dintre serii povestesc cu instructorul.

Am învățat biologie (habar n-aveam la ce folosesc aminoacizii sau povestea cu mușchii și nici cum îi cheamă pe fiecare) și învăț lucruri noi despre corpul meu. Câte o febră musculară mă mai ajută să descopăr mușchi despre a căror existență nu știam.

Mănânc mai curat. Mi-e greu să mănânc o plăcintă întreagă după o ședință de 700 de abdomene. Încet-încet am ajuns să am trei mese pe zi. Urmează ore fixe.

Îmi place că mă întrec doar cu mine. E grea societatea asta, am fost crescută într-o continuă comparație cu alții, e plin de repere pe toate drumurile. În sală sunt eu cu mine. Și cu instructorul care zice Hai, Daiana! sau Încă două sau Uau!

Am mai multă încredere că pot orice. Faptul că eu pot să fac chestiile ălea la sală înseamnă că pot multe altele.

Am citit foarte multe articole care seamănă cu ăsta, știam ce zic cercetătorii britanici, dar nu auzisem de cazuri din-ăstea pierdute, ca al meu. Părea imposibil. Se pare că nimic nu-i imposibil.